indiviziune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INDIVIZIÚNE s. f. (
Jur.) Drept de proprietate pe care două sau mai multe persoane îl au pe cote-părți, asupra unor bunuri privite ca o totalitate nedivizată. [
Pr.: -
zi-u-] – Din
fr. indivision.indiviziune (Dicționar de neologisme, 1986)INDIVIZIÚNE s.f. (
Jur.) Drept de proprietate asupra unui bun exercitat de mai multe persoane în același timp, având fiecare o cotă-parte care nu poate fi determinată material; situația acestor persoane. [Pron.
-zi-u-, var. (
rar)
indivizie s.f. / cf. fr.
indivision].
indiviziune (Marele dicționar de neologisme, 2000)INDIVIZIÚNE s. f. (jur.) drept de proprietate asupra unui bun exercitat de mai multe persoane în același timp, având fiecare o cotă-parte care nu poate fi determinată material. (< fr.
indivision)
indiviziune (Dicționaru limbii românești, 1939)*indiviziúne f. (d.
diviziune; fr.
-ision). Starea lucrurilor indivize. Starea persoanelor care posedă lucrurĭ indivize:
nimenĭ nu e ținut să rămîĭe în indiviziune.indiviziune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)indiviziúne (-zi-u-) s. f.,
g.-d. art. indiviziúniiindiviziune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)indivizi(un)e f. starea lucrurilor indivize sau a persoanelor care posed ceva în comun.