habitus (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HÁBITUS s. n. 1. Aspect fizic exterior al unui individ, capabil să prezinte indicații asupra stării de sănătate a individului respectiv.
2. Aspect exterior specific pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea diferită a fețelor. –
Cuv. lat.habitus (Dicționar de neologisme, 1986)HÁBITUS s.n. Înfățișare, aspect al unui individ. ♦ Aspectul unui cristal, determinat de predominarea formei celei mai simple pe care o poate lua. ♦ Înfățișarea, aspectul unei plante. [< fr.
habitus, cf. lat.
habitus – aspect].
habitus (Marele dicționar de neologisme, 2000)HÁBITUS s. n. 1. înfățișare, aspect caracteristic al unui individ. 2. aspectul unui cristal, determinat de predominarea formei celei mai simple pe care o poate lua. 3. înfățișare, aspect al unei plante. (< fr., lat.
habitus)
habitus (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)HÁBITUS (
cuv. lat.)
s. n. 1. (
MED.) Aspect fizic exterior, static și dinamic al unui individ, care poate da indicații asupra stării de sănătate, a existenței unei predispoziții morbide sau a unei boli (
ex. h. fizic,
h. apopletic).
2. Manieră, mod de a fi; obișnuință.
3. (
SOCIOL.) Mod personal ori generic de a fi, a gândi, a acționa sau a reacționa în conformitate cu valorile normale, principiile reprezentative sau dominante dintr-o cultură sau dintr-un sistem social.
4. (
MINER.) Aspect morfologic exterior, specific, pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea relativă a fețelor cristalografice (
ex. h. prismatic, acicular, tabular, lamelar etc.).
habitus (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hábitus (
lat.)
s. n.