habitudine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HABITÚDINE, habitudini, s. f. (
Livr.) Obișnuință, deprindere, obicei. – Din
lat. habitudo, -inis, fr. habitude.habitudine (Dicționar de neologisme, 1986)HABITÚDINE s.f. Obicei, obișnuință, deprindere. [Cf. lat.
habitudo, fr.
habitude].
habitudine (Marele dicționar de neologisme, 2000)HABITÚDINE s. f. obișnuință; deprindere, obicei. ◊ mod de comportament, istoricește constituit, al indivizilor aparținând aceluiași grup. (< fr.
habitude, lat.
habitudo)
habitudine (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)HABITÚDINE (‹
fr.,
lat.)
s. f. 1. (
SOCIOL.) Mod de comportament al indivizilor ce aparțin aceluiași grup, format în procesul de socializare, reprezentând un act standardizat și reprodus ca atare timp îndelungat, nu prin constrângere, ci în virtutea normelor morale acceptate; obicei, obișnuință. ◊
H. mentală = acțiune sau grup de acțiuni ori operații mentale, automatizate prin repetare, care facilitează realizarea unor performanțe intelectuale.
2. (
FILOZ.) Mod de a fi general și permanent, stare a unei existențe considerată în ansamblul ei;
p. restr. stare rezultată în urma unei schimbări, ca efect al adaptării.
habitudine (Dicționaru limbii românești, 1939)*habitúdine, V.
abitudine.habitudine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)habitúdine (
livr.)
s. f.,
g.-d. art. habitúdinii; pl. habitúdini