excelență (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EXCELÉNȚĂ, excelențe, s. f. 1. Titlu acordat ambasadorilor sau (în unele țări) marilor demnitari de stat.
2. (În
loc.)
Prin excelență = în cel mai înalt grad; mai ales, cu deosebire; eminamente. – Din
fr. excellence, lat. excellentia.excelență (Dicționar de neologisme, 1986)EXCELÉNȚĂ s.f. 1. Titlu onorific care se dă în unele țări miniștrilor, ambasadorilor și (la catolici) episcopilor.
2. (
Rar) Înalt grad de perfecțiune; calitatea de a fi excelent. ◊
Prin excelență = în mod deosebit, mai ales. [Cf. fr.
excellence, lat.
excellentia].
excelență (Marele dicționar de neologisme, 2000)EXCELÉNȚĂ s. f. 1. titlu care se dă în unele țări demnitarilor (șefi de state, ambasadori, miniștri) și (la catolici) episcopilor. 2. înalt grad de perfecțiune; calitatea de a fi excelent. ♦ prin ~ = în mod deosebit. (< fr.
excellence, lat.
excellentia)
excelență (Dicționaru limbii românești, 1939)*excelénță f., pl.
e (lat.
ex-cellentia). Distincțiune, eminență:
excelența gustuluĭ. Titlu de onoare dat miniștrilor, miniștrilor plenipotențiarĭ și ambasadorilor.
Pin [!] excelență, cu distincțiune:
un om pin excelență bun.excelență (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)Excelénță (termen de adresare)
s. f.excelență (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)excelénță (perfecțiune)
s. f.,
g.-d. art. excelénțeiexcelență (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)excelență f.
1. grad înalt de perfecțiune;
2. titlu de onoare dat ambasadorilor;
prin excelență, în gradul cel mai înalt.
excelență (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EXCELÉNȚĂ s. f. 1. Titlu acordat ambasadorilor sau (în unele țări) marilor demnitari de stat.
2. (În
loc.)
Prin excelență = în cel mai înalt grad; mai ales, cu deosebire; eminamente. — Din
fr. excellence, lat. excellentia.