dur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dur interj. – Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund. Creație expresivă. –
Der. dur(a)-vur(a) (
var. tura-vura),
adv. (inutil, degeaba);
dură, s. f. (felie, bucată rotundă;
Olt., dans popular);
de-a dura, adv. (de-a rostogolul);
duriță, s. f. (rotiță, stea la pinteni);
durigă, s. f. (roată, scripete);
duriga, vb. (
Trans., a arunca; a face să se rostogolească);
durilă, s. f. (
Olt., mîner de
vîrtelniță);
durui (
var. durăi, durdui),
vb. (a se rostogoli cu zgomot;
Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu
dudui);
durăt (
var. durăit, duruit),
s. n. (
Mold., larmă, harababură);
durăitură, s. f. (harababură);
duruitoare (
var. durăitoare),
s. f. (morișcă; cascadă);
durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucișarea cu
durdă; durdulica, vb. (
Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -
li; durligi, s. m. pl. (
Mold., picioare), pare o încrucișare a lui
durigă cu
tîrlici (
cf. Bogrea,
Dacor., IV, 812).