dur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUR1, -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide) Greu de zgâriat sau de străpuns; tare.
2. (Despre ape) Care conține săruri (de calciu și magneziu) peste limita admisă pentru apele potabile industriale.
3. (În sintagma)
Consoană dură = consoană a cărei articulație nu conține nici un element palatal.
4. Fig. Aspru; sever; violent, brutal, crud. – Din
fr. dur, lat. durus.dur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUR2 interj.,
v. dura1.dur (Dicționar de neologisme, 1986)DUR, -Ă adj. 1. Tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ◊ (
Fon.)
Consoană dură = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei.
2. (
Despre ape) Bogat în săruri, cu mare proporție de săruri.
3. (
Fig.) Aspru; crud, neomenos. [< fr.
dur, it.
duro, lat.
durus].
dur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dur interj. – Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund. Creație expresivă. –
Der. dur(a)-vur(a) (
var. tura-vura),
adv. (inutil, degeaba);
dură, s. f. (felie, bucată rotundă;
Olt., dans popular);
de-a dura, adv. (de-a rostogolul);
duriță, s. f. (rotiță, stea la pinteni);
durigă, s. f. (roată, scripete);
duriga, vb. (
Trans., a arunca; a face să se rostogolească);
durilă, s. f. (
Olt., mîner de
vîrtelniță);
durui (
var. durăi, durdui),
vb. (a se rostogoli cu zgomot;
Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu
dudui);
durăt (
var. durăit, duruit),
s. n. (
Mold., larmă, harababură);
durăitură, s. f. (harababură);
duruitoare (
var. durăitoare),
s. f. (morișcă; cascadă);
durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucișarea cu
durdă; durdulica, vb. (
Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -
li; durligi, s. m. pl. (
Mold., picioare), pare o încrucișare a lui
durigă cu
tîrlici (
cf. Bogrea,
Dacor., IV, 812).
dur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dur (dúră), adj. – Tare, aspru.
Lat. durus (
sec. XIX). –
Der. dura, vb. (a ține, a fi, a dăinui);
duritate, s. f. (tărie, rezistență);
durabil, adj. (care durează);
durabilitate, s. f. (trăinicie, rezistență);
durată, s. f. (interval, răstimp), din
it. durata, sau traducere din
fr. durée.dur (Marele dicționar de neologisme, 2000)DUR1 adj. (muz.) major. (< germ.
dur)
dur (Marele dicționar de neologisme, 2000)DUR2, -Ă adj. 1. (despre corpuri) tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♦ consoană ~ă = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (despre ape) cu mare proporție de săruri de calciu și magneziu. 3. (fig.) aspru; crud, brutal. (< fr.
dur, lat.
durus)
dur (Dicționaru limbii românești, 1939)* dur, -ă adj. (lat.
durus). Tare, solid, greŭ de zgîriat:
diamantu e cel maĭ dur corp. Fig. Aspru, crud, neomenos:
om, suflet dur. Adv. În mod dur.
dur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dur1 adj. m.,
pl. duri; f. dúră, pl. dúredur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dur2 interj.