cunoștință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUNOȘTÍNȚĂ, cunoștințe, s. f. 1. Cunoaștere (
2). ♦
Expr. A avea (sau
a lua)
cunoștință de ceva = a ști, a fi informat.
A aduce (ceva)
la cunoștința cuiva = a informa pe cineva (despre ceva).
A aduce la cunoștința publică = a da de știre tuturor.
În cunoștință de cauză = cunoscând bine ceva.
A-și pierde cunoștința = a nu mai ști de sine, a leșina. ♦ (Rar)
A-și veni în cunoștință = a se trezi din leșin. ♦ (Rar) Minte, rațiune.
2. (La
pl.) Totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare.
3. Persoană pe care vorbitorul o cunoaște. ♦
Expr. A face cunoștință cu cineva = a lega relații sociale cu o persoană. (
Fam.)
A face cuiva cunoștință cu cineva = a prezenta pe cineva cuiva.
4. (
Înv.) Mulțumire, recunoștință. –
Cunoaște +
suf. -ință (cu sensul
3 după
fr. connaissance).