cununie - explicat in DEX

cununie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CUNUNÍE, cununii, s. f. 1. Căsătorie (religioasă). ◊ Loc. adj. Cu cununie = (despre soț sau soție) căsătorit religios. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu cununie = a se căsători cu cineva religios. 2. (Concr.) Cunună (3). ◊ Expr. A(-și) pune cununiile (pe cap) = a (se) cununa. – Cununa + suf. -ie.

cununie (Dicționaru limbii românești, 1939)
cununíe f. (d. cunună. Cunună care se pune în capu mireluĭ și a [!] mireseĭ la biserică. Fig. Nuntă. Cu cununie, legitim: nevastă cu cununie.

cununie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cununíe s. f., art. cununía, g.-d. art. cununíei; pl. cununíi, art. cununíile

cununie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cununie f. 1. cunună nupțială: cu cununie de flori pe frunte OD.; 2. căsătorie religioasă.

cununie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CUNUNÍE, cununii, s. f. 1. Căsătorie (religioasă). ◊ Loc. adj. Cu cununie = (despre soț sau soție) căsătorit religios. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu cununie = a se căsători cu cineva religios. 2. (Concr.) Cunună (3). ◊ Expr. A(-și) pune cununiile (pe cap) = a (se) cununa. — Cununa + suf. -ie.