cunoaște (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUNOÁȘTE, cunósc, vb. III.
1. Tranz. A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul.
2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva.
3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva. ◊
Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil.
A-și cunoaște (sau
a nu-și cunoaște)
lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seama de ce i se cuvine sau i se poate permite.
A face cunoscut (cuiva ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ◊
Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză.
Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi. ♦ A avea efect, a nu se întâmpla în zadar.
Pe unde a trecut se cunoaște. ◊
Expr. (
Tranz.)
A cunoaște ceva = a se alege cu un profit.
5. Tranz. A admite adevărul; a nu tăgădui.
6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti.
7. Tranz. A admite calitatea sau titlul cuiva.
8. Tranz. A-și da seama de ceva; a înțelege, a ști. –
Lat. pop. connoscere (=
cognoscere).