credință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CREDÍNȚĂ, credințe, s. f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. ◊
Profesiune de credință = declarație publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale.
2. (
Înv.) Încredere (pe care o inspiră cineva). ◊
Loc. adv. În credință = într-adevăr. ◊
Expr. A-și mânca credința = a se comporta astfel încât nu mai inspiră încredere. (
Înv.)
A bea (sau
a lua, a sorbi)
credință (sau
credința) = a gusta din mâncărurile servite domnitorului pentru a-l încredința că nu sunt otrăvite.
3. Fidelitate, devotament, statornicie față de cineva sau de ceva. ♦ (
Reg.) Logodnă.
4. Speranță, nădejde.
5. Convingere despre existența lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești; religie, cult. –
Lat. *
credentia.