credincer - explicat in DEX

credincer (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CREDINCÉR, credinceri, s. m. (Înv.) Om de încredere (la o curte domnească); slujbaș cu rang de boiernaș. – Credință + suf. -ar.

credincer (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
credincér, credincéri, s.m. (reg.) 1. om de încredere; samsar, procurist. 2. (înv.) slujbaș al Curții care gustă înaintea domnului bucatele și băuturile. 3. chezaș, ostatic.

credincer (Dicționaru limbii românești, 1939)
credincér m. (d. credință). Om de încredere, de credință. V. confident.

credincer (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
credincér (înv.) s. m., pl. credincéri

credincer (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
credincer m. od. 1. slujbaș al Curții, subordinat cuparului, având îngrijirea pivniței domnești: a bate cu urechea în stâlp pe credincerul cel mare NEGR.; 2. consilier intim, om de încredere: împăratul se rătăci râmâind numai cu credincerii săi ISP. [Derivat din credință, în sens de «încredere» și în special de «gustare» (în semn de încredere): «întâiu vel paharnic iea credința, apoi întinde și Domnul mâna la cupă», Gheorgachi)].

credincer (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CREDINCÉR, credinceri, s. m. (Înv.) Om de încredere (la Curtea domnească); slujbaș cu rang de boiernaș. — Credință + suf. -ar.