credință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CREDÍNȚĂ, credințe, s. f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. ◊
Profesiune de credință = declarație publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale.
2. (
Înv.) Încredere (pe care o inspiră cineva). ◊
Loc. adv. În credință = într-adevăr. ◊
Expr. A-și mânca credința = a se comporta astfel încât nu mai inspiră încredere. (
Înv.)
A bea (sau
a lua, a sorbi)
credință (sau
credința) = a gusta din mâncărurile servite domnitorului pentru a-l încredința că nu sunt otrăvite.
3. Fidelitate, devotament, statornicie față de cineva sau de ceva. ♦ (
Reg.) Logodnă.
4. Speranță, nădejde.
5. Convingere despre existența lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești; religie, cult. –
Lat. *
credentia.credință (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)credínță (credínțe), s. f. –
1. Faptul de a crede. –
2. Părere, opinie. –
3. Convingere. –
4. Convingere religioasă. –
5. Siguranță, certitudine. –
6. Încredere. –
7. Garanție, cauțiune. –
8. Promisiune, angajament în căsătorie. –
9. Logodnă. –
10. Dar de logodnă. –
11. Credit comercial. –
12. (Înv.) Munci executate de administrație sau dări strînse direct de Finanțe.
Lat. *credentia (Pușcariu 412; Candrea-Dens., 405; REW 2306; DAR);
cf. sard. credença, logud. credenzia, v. fr. crédence (
Vie de S. Alexis, 3). Pentru sensurile 8-10 (Banat,
Trans.)
cf. ALR, II, 158. –
Der. credincer, s. m. (om de încredere, împuternicit, delegat, reprezentant;
înv., slujbaș la curtea domnească însărcinat cu pivnițele cu vin și cu gustarea mîncării;
înv., ostatic), cu
suf. -(c)er ca
medelnicer, pivnicer; credincios, adj. (credincios, sigur, de încredere; credincios, care crede în Dumnezeu; fidel, exact), pe care DAR îl presupune
der. de la un
lat. *credentiosus, ipoteză ce pare inutilă;
necredincios, adj. (care nu are credință; păgîn; adulter);
credincioșie, s. f. (
înv., fidelitate, lealitate; cinste);
credința, vb. (
înv., a încredința;
Trans., a se angaja, a promite căsătorie);
necredință, s. f. (lipsă de credință; împietate; infidelitate; adulter);
încredincioșa, vb. refl. (
înv., a se încrede, a avea încredere);
încredința, vb. (a încredința; a avea încredere; a încerca; a convinge, a asigura; a converti; a promite căsătorie);
încredințător, adj. (convingător).
credință (Dicționaru limbii românești, 1939)credínță f., pl.
e (d.
cred). Deplină convingere, opiniune:
credință politică, religioasă. Fidelitate:
credință în Dumnezeu, credință către (saŭ
pentru)
stăpîn. Încredere:
credință în Dumnezeŭ). Păhăruțu cel dintîĭ pe care-l oferea domnuluĭ paharnicu.
Om de credință, om fidel, de încredere.
A păstra credință, a rămînea fidel.
Bună credință, sinceritate.
Rea credință, (fr.
mauvaise foi, lat.
mala fides), perfidie.
Profesiune de credință, declarațiune a credințeĭ, a opiniunilor.
Simbolu credințeĭ, crezu.
credință (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)credínță, -e, s.f. –
1. Logodnă; termen general cu excepția zonei Ieud-Săcel-Borșa, unde se folosește sin. tomneală (ALR 1969: 236): „La noi, credințâia înainte nu să făcea așa. Cân’ să credința oarece fecior cu oarece fată, apoi dădea împușcături șî de la unu șî de la altu. Amu numai la nuntă să face așa” (Papahagi: 318).
2. În expr. a lua pe credință = a lua pe datorie: „Da' zinu mi s-o ciuntat. / – Tu-n credință țî l-ai dat” (Papahagi: 261). – Lat. *credentia (Pușcariu, Candrea-Densusianu, DA cf. DER).
credință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)credínță s. f.,
g.-d. art. credínței; pl. credínțecredință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)credință f. fapta de a crede și efectul ei (sub raportul moral și religios):
1. convingere adâncă;
2. credință religioasă:
credința e întâia dintre cele trei virtuți teologale; 3. opiniune:
credință politică; profesiune de credință, declarațiune publică a sentimentelor sau principiilor sale;
4. francheță în vorbe sau fapte:
e de bună, de rea credință; 5. calitatea omului credincios:
mi-o păstrat credință; 6. încredere:
demn de credință; 7. Tr. logodnă:
inel de credință.credință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CREDÍNȚĂ, credințe, s. f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. ◊
Profesiune de credință = declarație publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale.
2. (
Înv.) Încredere (pe care o inspiră cineva). ◊
Loc. adv. În credință = într-adevăr. ◊
Expr. A-și mânca credința = a se comporta astfel încât nu mai inspiră încredere. (
Înv.)
A bea (sau
a lua, a sorbi)
credință (sau
credința) = a gusta din mâncărurile servite domnitorului pentru a-l încredința că nu sunt otrăvite.
3. Fidelitate, devotament, statornicie față de cineva sau de ceva. ♦ (
Reg.) Logodnă.
4. Speranță, nădejde.
5. Convingere despre existența lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești; religie, cult. —
Lat. *credentia.