conăcar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONĂCÁR, conăcari, s. m. (
Reg.) Fiecare dintre cei doi flăcăi călări care însoțesc pe mire, în ziua nunții, când pleacă după mireasă; tânăr călare în alaiul nunții; colăcar. –
Cf. colăcar.conăcar (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)conăcár, conăcári, s.m.
1. (înv.) demnitar domnesc care se îngrijea de găzduirea domnului când acesta mergea prin țară (apoi a boierilor sau a turcilor care veneau cu misiuni în țările române).
2. (reg.) fiecare dintre cei doi flăcăi călări care însoțesc pe mire, în ziua nunții, când pleacă după mireasă; tânăr călare în alaiul nunții, colăcer.
conăcar (Dicționaru limbii românești, 1939)conăcár m. (d.
conac).
Vechĭ. Cel ce îngrijea de conacu domnuluĭ orĭ al boĭerilor orĭ al Turcilor însemnațĭ care călătoreaŭ pin [!] țară (numit și
conacciŭ).
Azĭ. Mold. Cavaler de onoare călăreț la nunțile de la țară, numit și
conocar, conăcaș și
conocaș (Mold. sud) și (infl. de
colac)
colăcar, colăcaș, colăcer și (Munt. vest)
colăcel și (infl. de
olac)
olăcaș (Olt.). În Mold. și
vornicel, în Trans. și
pocînzeŭ. V.
olăcar și
stolnic.conăcar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)conăcár (
reg.)
s. m.,
pl. conăcáriconăcar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)conăcar m.
1. odinioară, cel ce îngrijia de gazda Domnului sau a boierilor, apoi a Turcilor cari călătoriau prin țară;
2. azi (
conocar), nume moldovenesc al colăcerilor, cari pornesc călări înaintea mirelui spre a vesti părinților miresei, ca să îngrijească de gazdă sau conac pentru împăratul, care îndată va sosi cu suita sa.
conăcar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONĂCÁR, conăcari, s. m. (
Reg.) Fiecare dintre cei doi flăcăi călări care însoțesc pe mire, în ziua nunții, când pleacă după mireasă; tânăr călare în alaiul nunții; colăcar. —
Cf. c o 1 ă c a r.