colnă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÓLNĂ, colne, s. f. (
Reg.) Colibă sau casă (la vie). ♦ Construcție (primitivă) servind, într-o gospodărie țărănească, la păstrarea uneltelor sau la adăpostirea vitelor. – Din
scr. kolna.colnă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cólnă (cólne), s. f. – Șopron, acoperiș lîngă grajd, mai ales pentru a proteja plugul sau trăsura.
Sl. koln(ic)a (Cihac, II, 70; Berneker 548; DAR),
cf. ceh. kolna „magazie pentru trăsuri”,
mag. kolna „cîrciumă”. Punctul de plecare este
kolo „roată”,
cf. colb, colac. De aici și
colnic, s. n. (drum povîrnit, urcuș; deal, colină),
cf. bg. kolnik „drum de care”;
colnar, s. n. (monticul); și probabil,
colnici, vb. (despre oi, a picoti, a moțăi; a hoinări);
colniță, s. f. (colină;
Trans., grajd).
colnă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cólnă (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. cólnei; pl. cólnecolnă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÓLNĂ, colne, s. f. (
Reg.) Colibă sau casă (la vie). ♦ Construcție (primitivă) servind, într-o gospodărie țărănească, la păstrarea uneltelor sau la adăpostirea vitelor. — Din
sb. kolna.