colnic - explicat in DEX

colnic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
COLNÍC, colnice, s. n. 1. Colină¹. 2. Drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure. 3. Loc mic, în pădure, lipsit de arbori; luminiș. – Din bg., scr. kolnik.

colnic (Dicționaru limbii românești, 1939)
colníc n., pl. e (bg. kolník, sîrb. kólnik, drum de țară, drum de care, d. kola, car, ca lat. carraria, cărare, d. carrum, car. Capidan, Dac. 2, 813). Vechĭ. Azĭ rar. Drum de munte orĭ de deal: ș´aŭ deschis colnic cătră vĭața cerească (Dos. V. S. 203, 2), șarpe în cale și aspidă în colnic (Palia, la Cip.). Suc. (Șez. 31, 138). Cărare pin [!] pădure: a plecat apoĭ pe un colnic anevoĭos pînă ce a ĭeșit din pădure (V. hățaș). Azĭ. Deal maĭ mic: pe cel deal, pe cel colnic trece-o fată șĭ-un voĭnic (P. P.) trecu dealurĭ, văĭ, colnice, străbătu pădurĭ întunecate (Isp.). Grădinile și livezile le avea pe colnicele Lapoșuluĭ (Od.). – În est și cólnic, deal. V. holm, momic, popic.

colnic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
colníc s. n., pl. colníce

colnic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
colnic n. 1. colină, înălțime de pământ mai mică decât muntele: trecu dealuri, văi, colnice ISP.; 2. cărăruie îngustă pe vârful munților, potecuță într’o pădure. [Origină necunoscută].

colnic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
COLNÍC, colnice, s. n. 1. Colină¹. 2. Drum îngust care trece peste un deal sau printr-o pădure. 3. Loc mic, în pădure, lipsit de arbori; luminiș. — Din bg., sb. kolnik.