ciupit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUPÍT1 s. n. Acțiunea de
a ciupi. –
V. ciupi.ciupit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUPÍT2, -Ă, ciupiți, -te, adj. Care are ciupituri; pișcat. ◊
Expr. (Despre oameni)
Ciupit de vărsat sau
cu obrazul ciupit = cu urme vizibile de variolă pe obraz. –
V. ciupi.ciupit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciupít s. n.ciupit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciupit a. cu bube de vărsat.
ciupit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUPÍT1 s. n. Acțiunea de
a ciupi. —
V. ciupi.ciupit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUPÍT2, -Ă, ciupiți, -te, adj. Care are ciupituri; pișcat. ◊
Expr. (Despre oameni)
Ciupit de vărsat sau
cu obrazul ciupit = cu urme vizibile de variolă pe obraz. —
V. ciupi.cĭupit (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭupít, -ă adj. Cĭugulit de bubat, cu semne de vărsat pe față.