chibzuință - explicat in DEX

chibzuință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CHIBZUÍNȚĂ s. f. Examinarea atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită; însușire care caracterizează pe omul chibzuit. – Chibzui + suf. -ință.

chibzuință (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CHIBZUÍNȚĂ s. f. Examinarea atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită; chibzuială. – Din chibzui + suf. -ință.

chibzuință (Dicționaru limbii românești, 1939)
chibzuínță f., pl. e și (nord) ĭ. Chibzuĭală.

chibzuință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
chibzuínță s. f., g.-d. art. chibzuínței

chibzuință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
chibzuință f. chibzueală (mai statornică).

chibzuință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CHIBZUÍNȚĂ s. f. Examinarea atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită; însușire care caracterizează pe omul chibzuit. — Chibzui + suf. -ință.