chibzuință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHIBZUÍNȚĂ s. f. Examinarea atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită; însușire care caracterizează pe omul chibzuit. –
Chibzui +
suf. -ință.chibzuință (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CHIBZUÍNȚĂ s. f. Examinarea atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită; chibzuială. – Din
chibzui +
suf. -ință.chibzuință (Dicționaru limbii românești, 1939)chibzuínță f., pl.
e și (nord)
ĭ. Chibzuĭală.
chibzuință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chibzuínță s. f.,
g.-d. art. chibzuínțeichibzuință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)chibzuință f. chibzueală (mai statornică).
chibzuință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHIBZUÍNȚĂ s. f. Examinarea atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită; însușire care caracterizează pe omul chibzuit. —
Chibzui +
suf. -ință.