binețe (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BINÉȚE s. f. (
Pop.; în
expr.)
A(-și) da binețe = a (se) saluta. – Din
bine ați [venit].
binețe (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BINÉȚE s. f. pl. (În
expr.)
A (sau
a-și) da binețe = a (se) saluta. – Din
bine1 ați [venit].
binețe (Dicționaru limbii românești, 1939)binéțe f. pl. (din
bine ați venit).
Trans. Ban. A da binețe, a saluta, a ura fericire.
A-șĭ lua binețe, a-șĭ lua rămas bun. – Și pl. n.
binețurĭ (Vlah.).
binețe (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)binéțe (
pop.) (în
expr. a(-și) da ~)
s. f. pl.binețe (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)binețe pl. Tr. salutări:
făcură binețele cuvenite. [Lit. bunătăți (cf. Tr. și
bunețe), în sens de amabilități].
binețe (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BINÉȚE1 s. f. (
Pop.; în
expr.)
A(-și) da binețe = a (se) saluta. — Din
bine ați [venit].