bine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BÍNE adv.,
s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊
Expr. A(-i) prinde (cuiva)
bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic.
A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut)
Bine ai (sau
ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate)
A se simți bine. A(-i) face (cuiva)
bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.).
A dormi (sau
a se odihni etc.)
bine. (Ce), nu ți-e bine? =
a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?;
b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile?
2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte.
Să te porți bine cu oricine. ♦
Expr. (
Fam. și
ir.)
Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-și facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat.
Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊
Bărbat sau
femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact.
Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊
De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații)
Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊
Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie.
Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție.
Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet.
E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult.
A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic.
A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊
Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊
Expr. A face (cuiva un mare) bine sau
a face (cuiva)
bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie.
Să-ți (sau
să vă) fie de bine! =
a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!;
b) (
ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite.
A vorbi (pe cineva)
de bine = a lăuda (pe cineva).
2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊
Expr. A lua (pe cineva)
cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit.
3. (
Fil.;
art.) Obiectul moralei ca știință.
4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. –
Lat. bene (în sensul
II 3, calc după
gr. Agathos, germ. das Gut).bine (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bíne adv. –
1. Perfect, în mod sau în cantitate satisfăcătoare. –
2. Așa cum se cuvine, potrivit. –
3. Da, într-adevăr, așa e (formulă de aprobare). –
4. (
Fam.) Elegant, fercheș, arătos (cu acest sens se folosește numai ca
adj.) –
5. (
S. m.) Bunăstare, fericire. –
6. (
S. m.) Avere, bunuri. –
7. Beneficiu (împreună cu
vb. a face). –
8. Element care intră în compunerea unui anumit număr de cuvinte, pentru a exprimă ideea de „bine”:
binecredincios, binevesti; în general este traducere din
gr. εὐ -. –
Mr. gine, megl. bini, istr. bire. Lat. bĕnĕ (Pușcariu 203; REW 1028; Candrea-Dens., 160; DAR),
cf. it. bene, prov. ben, fr.,
sp. bien, port. bem. Der. binețe, s. f. (formulă de salut, bună ziua), de la formula de salut
bine ați venit sau
bine v-am găsit (pentru posibilitatea de derivare a acestui cuvînt,
megl. ghineață, megl. bineață, cu
suf. -
eață, cf. Pascu,
Beiträge, 15);
binișor, adv. (potrivit, așa și așa; încet, cu băgare de seamă).
bine (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BÍNE1 adv. I. 1. În mod convenabil, după cum își dorește cineva.
Câtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare (JARNIK-BÎRSEANU). ◊
Expr. A fi (sau
a face, a se simți)
bine sau
a-i fi (sau
a-i merge)
bine (
cu sănătatea) = a fi sănătos.
A (se) face bine = a (se) însănătoși.
A nu-i fi bine = a fi bolnav; (
fam.) a fi nebun.
A(-i) prinde (cuiva)
bine = a(-i) fi (cuiva) de folos.
A sta bine = a fi bogat.
A-i veni bine (să...) = a găsi momentul prielnic (să...), a-i fi la îndemână (să...).
(Decât...) mai bine să... = (decât...) prefer să...
Dacă (sau
de)...,
e bine = dacă (sau de)..., poți fi mulțumit.
Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir.
Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit.
2. În mod plăcut, agreabil.
Floarea miroase bine. ◊
Expr. E bine = e vreme bună.
3. În mod comod, confortabil.
S-așază mai bine pe prispă (CAMILAR).
4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții afirmative) Sunt de acord, îmi convine.
Bine, Ivane, du-te (CREANGĂ). ◊
Expr. Ba bine că nu! = se înțelege! firește!
Ei bine! = fie (și așa)!
Bine că... = noroc că...
II. 1. Cum trebuie, cum se cere. ◊
Expr. A pune (ceva) bine = a pune (ceva) la păstrare, la o parte. (
Fam.)
A pune bine (pe cineva) = a ponegri (pe cineva) căutând să-i prejudicieze situația.
Bine-rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități.
După ce ne-am pus bine-rău gura la cale... (CREANGĂ).
2. Conform realității, adevărului; exact, precis; corect, just. ◊
Expr. A ști (prea) bine (ceva). =
a) a ști (ceva) mai dinainte;
b) a fi convins de ceva.
Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă...
A vedea bine = a-și da seama (de ceva).
Vezi bine (că...) = firește, negreșit.
(Că) bine zici = așa este, ai dreptate.
3. În mod reușit, frumos.
A cânta bine. ◊
Expr. A-i sta (sau
a-i ședea)
bine = a i se potrivi. ◊ (Adjectival,
fam.)
Un bărbat bine. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc.
Se poartă bine. ◊
Expr. A fi bine = a fi spre binele cuiva, a fi recomandabil.
A face bine (să...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit.
Nu faci bine ceea ce faci! (CREANGĂ).
Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie!
III. (Cu sens întăritor)
1. De-a binelea, de tot, pe deplin.
Vorba bine nu sfârșea Și de cale se gătea (ALECSANDRI).
2. Tare mult, foarte... ◊
Expr. Mai bine (de...) = mai mult (de...).
Mult și bine = foarte mult. (
Fam.)
De bine ce... = abia, cu toate că.
De bine ce am venit, tu pleci. A dormi bine = a dormi adânc, fără întrerupere.
A mânca bine = a mânca mult, din lucruri bune. –
Lat. bene.bine (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BÍNE2 s. n. sg. 1. Mulțumire, fericire, bunăstare. ◊
Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod fericit. ◊
Expr. A i se fi urât cu binele, se spune când cineva își riscă situația, comițând imprudențe.
A da binelui cu piciorul = a nu accepta o situație bună.
A nu fi (sau
a nu face)
a bine = a nu fi semn bun.
2. Ceea ce este recomandabil din punct de vedere moral. ◊
Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blândețe. ◊
Expr. A vorbi (pe cineva)
de bine = a lăuda (pe cineva).
A se lua cu binele pe lângă cineva = a se purta frumos cu cineva, a-l linguși pentru a-i câștiga bunăvoința.
A lua pe cineva (sau
a-i lua cuiva ceva)
în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit de cineva. ◊ Compus:
om-de-bine = om care face fapte bune, care se preocupă de mulțumirea celorlalți.
3. (
Concr.) Faptă bună. ◊
Expr. Fă bine și... (sau
de...) = fii bun și... (sau de...). (
Reg.)
A face (cuiva)
bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. ♦ Folos, avantaj. ◊
Expr. A-i face (cuiva)
bine = a ajuta (pe cineva).
Să-ți fie de bine! =
a) (urare adresată celui care termină de mâncat sau de băut) să-ți priască!;
b) (
ir.) nu ai decât să suporți toate consecințele (faptelor tale)!
4. (În
expr.)
De-a binele(a) = bine de tot; așa cum trebuie.
De bine, de rău = după posibilități, mai mult sau mai puțin; cumva. [Formă gramaticală: (în
expr.)
binele(a)] –
Lat. bene.bine (Dicționaru limbii românești, 1939)bíne adv. (lat.
bĕne, d.
benus, bonus, bun; it.
bene, pv.
ben, fr. sp.
bien, pg.
bem). Așa cum se cuvine, frumos, conform adevăruluĭ, esteticiĭ saŭ moraleĭ:
a face bine, a vorbi bine. Tare, mult, foarte:
a ploŭat bine, e beat bine (= e beat răŭ).
A ședea bine, a ședea liniștit, a fi cuminte, a fi astîmpărat; a veni, a se potrivi bine pe corp:
haĭna-ĭ șade bine. A sta bine, a fi înfloritor, a fi bogat:
bine staĭ! Bine făcut, robust, zdravăn.
Bine văzut, stimat, respectat.
A vinde bine, a vinde cu folos.
A fi bine, a-țĭ fi bine, a fi sănătos:
acuma-s bine, dar ierĭ mĭ-a fost răŭ. Nu ți-ĭ bine? Ești nebun?
A face bine cu, a’mprumuta cu:
fă-mĭ bine c’un franc! A pune bine (Munt.), a pune la o parte, a economisi, a ascunde ca să se păstreze.
Să-țĭ fie de bine, să-țĭ folosească, să-țĭ priĭască (iron. orĭ serios):
să-ți fie de bine prînzu! Ia fă bine și pleacă de aci, ia fă bunătate (orĭ plăcere) și pleacă de aci! Exclamativ: 1) ca aprobare (= îmĭ place, am înțeles, am auzit):
Dute-n’dată! – Bine! 2) Ca aprobare ironică saŭ ca amenințare:
Vrea să zică, nu vrei? Bine saŭ
Bine-bine! Maĭ bine, maĭ degrabă, preferabil:
dacă e așa, rămîn maĭ bine acasă. Maĭ mult:
doĭ anĭ și maĭ bine, maĭ bine de doĭ anĭ. A vrea maĭ bine, a prefera.
De-a binele, serios, cu tot dinadinsu, de tot:
a adormit de-a binele. Cu binele, cu binișoru, cu
blîndeță, încet.
Vezĭ bine! se’nțelege, fără’ndoială!
Ba bine că nu! se’nțelege, nici nu poate fi altfel!
De bine, de răŭ, cu maĭ multe orĭ maĭ puțin folos:
avea de bine, de răŭ, o văcuță, care i-a murit. Mult și bine V.
mult. Bine zici! în adevăr, aĭ dreptate (cp. cu
curat așa!).
De bine ce, arată contrastu, surpriza:
lupiĭ mi-aŭ mîncat caiĭ de bine ce mi-ĭ cumpărasem; de bine ce l-am ajutat, m’a ocărît. S.n. fără pl. Acțiune bună, frumoasă, morala:
binele va fi răsplătit, mult bine a făcut săracilor. Folos:
ploaĭa a făcut mult bine semănăturilor. Noroc, bucurie:
du-te cu bine, vino cu bine (formulă de urare unuĭa care pleacă).
S’auzim de bine, să fim sănătoșĭ, rămînețĭ sănătoșĭ.
Rămîĭ cu bine, rămîĭ sănătos (formule de a-țĭ lua
adiĭo).
A vorbi de bine, a lăuda (o persoană).
bine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bíne1 adv.bine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bíne2 s. n.,
art. bínelebine (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bine adv.
1. așa cum se cuvine, conform cu adevărul, cu morala:
fă bine, vorbește bine; mai bine, mai mult:
de 20 și mai bine de ani: 2. cu folos:
a vinde bine; 3. foarte, prea:
nod bine strâns; d’a binele, de tot:
a dormi d´a binele; 4. sănătos:
sunt bine. [Lat. BENE]. ║ n.
1. ceea ce-i folositor:
binele ades vine pe urmele mâhnirii GR. AL.;
2. noroc:
vin’ cu bine, cu bine te du ! AL.;
s áuzim de bine ! rămâneți sănătoși ! (formulă de urat la plecare).
bine (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BÍNE adv.,
s. n. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊
Expr. A(-i) prinde (cuiva)
bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic.
A(-i) veni cuiva bine (să..) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut)
Bine ai (sau
ați)
venit (
sănătos, sănătoși)
! Fii (sau
fiți)
bine venit (veniți)! Bine te-am (sau
v-am)
găsit (
sănătos, sănătoși)
! ◊ (Referitor la sănătate)
A se simți bine. A(-i) face (cuiva)
bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.).
A dormi (sau
a se odihni etc.)
bine. (Ce), nu ți-e bine? =
a) (ce), nu ești sănătos! te simți rău?;
b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile?
2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte.
Să te porți bine cu oricine. ◊
Expr. (
Fam. și
ir.)
Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat.
Cântă și dansează bine. Cu rochia asta îți stă bine ◊ (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact.
Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊
De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații)
Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊
Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie.
Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție.
Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet.
E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult.
A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic.
A plouat bine. A mâncat și a băut bine. ◊ Compuse:
bine-crescut = care a primit o bună educație, cu maniere frumoase, cuviincios;
bine-cunoscut = celebru;
bine-venit = care vine la momentul potrivit, agreat, oportun; a cărui sosire face plăcere.
II. S. n. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊
Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. ◊
Expr. A face (cuiva
un mare)
bine sau
a face (cuiva)
bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie.
Să-ți (sau
să vă)
fie de bine! =
a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!;
b) (
ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite.
A vorbi (pe cineva)
de bine = a lăuda (pe cineva).
2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊
Expr. A lua (pe cineva)
cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit.
3. (
Fil.;
art.) Obiectul moralei ca știință. —
Lat. bene (sensul
II 3, calc după
gr. agathós, germ. das Gut).