beatitudine - explicat in DEX

beatitudine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BEATITÚDINE s. f. (Livr.) Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. béatitude.

beatitudine (Dicționar de neologisme, 1986)
BEATITÚDINE s.f. Stare de fericire deplină, de încântare, stare patologică de euforie permanentă, de indiferență față de situațiile și întâmplările din jur. [< lat. beatitudo, cf. fr. béatitude].

beatitudine (Marele dicționar de neologisme, 2000)
BEATITÚDINE s. f. 1. stare de fericire deplină. 2. stare patologică de euforie permanentă. (< lat. beatitudo, fr. béatitude)

beatitudine (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BEATITÚDINE s. f. Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Fr. béatitude (lat. lit. beatitudo, -inis).

beatitudine (Dicționaru limbii românești, 1939)
*beatitúdine f. (lat. beatitúdo -údinis). Fericire supremă și eternă. Cele opt beatitudini, cele opt fericirĭ ale evangheliiĭ.

beatitudine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
beatitúdine (be-a-) s. f., g.-d. art. beatitúdinii

beatitudine (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
beatitudine f. fericire perfectă de care se bucură aleșii în împărăția cerurilor.

beatitudine (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BEATITÚDINE s. f. 1. Stare ideală de înțelepciune la Aristotel, stoici, Spinoza etc. 2. (În patologia mintală contemporană) Euforie permanentă, însoțită de indiferență față de împrejurările exterioare. 3. Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] — Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. béatitude.