avânt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AVẤNT, avânturi, s. n. 1. Vioiciune, energie, forță în mișcări. ◊
Loc. vb. A-și lua avânt = a se avânta.
2. Însuflețire, elan, entuziasm.
3. Dezvoltare rapidă, progres remarcabil (într-un domeniu, într-o epocă etc.). – Din
avânta (derivat regresiv).
avânt (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AVẤNT, avânturi, s. n. 1. Vioiciune, energie în mișcări. ◊
Expr. A-și lua avânt = a se pregăti pentru o săritură; a se avânta.
2. Însuflețire, elan. ◊
Expr. A-i tăia cuiva avântul = a descuraja pe cineva.
3. Dezvoltare însuflețită, progres mare. ◊
Expr. A lua avânt = a se dezvolta rapid. – Postverbal al lui
avânta.avânt (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)avấnt s. n.,
pl. avấnturiavânt (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)avânt n.
1. mișcare spre a se repezi;
2. fig. mișcare pasionată:
avânturi de mari fapte, dorinți de nemurire AL.
avânt (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AVẤNT, avânturi, s. n. 1. Vioiciune, energie, forță în mișcări. ◊
Loc. vb. A-șí lua avânt = a se avânta.
2. Însuflețire, elan, entuziasm.
3. Dezvoltare rapidă, progres remarcabil (într-un domeniu, într-o epocă etc.). — Din
avânta (derivat regresiv).