aiurit - explicat in DEX

aiurit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care are comportări anormale; (om) zăpăcit, trăsnit, zănatic. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populară de aiurea).

aiurit (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Cu mintea tulbure; uluit, zăpăcit; p. ext. (despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) care arată o minte confuză. – V. aiuri.

aiurit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
aiurít adj. m., s. m., pl. aiuríți; adj. f., s. f. aiurítă, pl. aiuríte

aiurit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
aiurit n. aiureală prelungită: un aiurit de jale EM.

aiurit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care are comportări anormale; (om) zăpăcit, trăsnit, zănatic. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. — Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populară de aiurea).

aĭurit (Dicționaru limbii românești, 1939)
aĭurít, -ă adj. Cu gîndu aĭurea, zăpăcit, S. n., pl. urĭ. Rar. Aĭureală.