aiurit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care are comportări anormale; (om) zăpăcit, trăsnit, zănatic.
2. Adj. (Despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [
Pr.:
a-iu-] – Din
fr. ahuri (apropiat prin etimologie populară de
aiurea).
aiurit (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Cu mintea tulbure; uluit, zăpăcit;
p. ext. (despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) care arată o minte confuză. –
V. aiuri.aiurit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)aiurít adj. m.,
s. m.,
pl. aiuríți; adj. f.,
s. f. aiurítă, pl. aiuríteaiurit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aiurit n. aiureală prelungită:
un aiurit de jale EM.
aiurit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care are comportări anormale; (om) zăpăcit, trăsnit, zănatic.
2. Adj. (Despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. — Din
fr. ahuri (apropiat prin etimologie populară de
aiurea).
aĭurit (Dicționaru limbii românești, 1939)aĭurít, -ă adj. Cu gîndu aĭurea, zăpăcit, S. n., pl.
urĭ. Rar. Aĭureală.