articula (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARTICULÁ, articulez, vb. I.
1. Tranz. A pronunța, a rosti un sunet, un cuvânt cu ajutorul organelor de vorbire.
2. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui.
3. Refl. A se lega prin articulații. – Din
fr. articuler, lat. articulare.articula (Dicționar de neologisme, 1986)ARTICULÁ vb. I. tr. A emite, a rosti (cuvinte, sunete etc.).
2. tr. A adăuga un articol unui substantiv sau unui echivalent al lui.
3. refl. A se lega printr-o articulație. [< fr.
articuler, cf. lat.
articulare].
articula (Marele dicționar de neologisme, 2000)ARTICULÁ vb. I. tr. 1. a emite, a rosti cuvinte, sunete. ◊ a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea. 2. a atașa articolul unui substantiv. II. refl. a se lega printr-o articulație. (< fr.
articuler, lat.
articulare)
articula (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARTICULÁ, articulez, vb. I.
1. Tranz. A emite un sunet, a rosti deslușit un cuvânt cu ajutorul organelor de vorbire.
2. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui.
3. Refl. A se lega prin articulații. –
Fr. articuler (
lat. lit. articulare).
articula (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)articulá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
articuleázăarticulà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)articulà v.
1. a rosti lămurit:
a articula sunetele; 2. fig. a afirma pozitiv:
a articula un fapt; 3. a se uni prin articulațiuni.
articula (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARTICULÁ, articulez, vb. I.
1. Tranz. A pronunța, a rosti un sunet, un cuvânt cu ajutorul organelor de vorbire.
2. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui.
3. Refl. A se lega prin articulații. — Din
fr. articuler, lat. articulare.