zburătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ZBURĂTÚRĂ, zburături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă într-un pom sau după o pasăre; scurtătură. ♦ Așchie, țandără. ♦ (
Înv.) Sfărâmătură de plumb sau de fier cu care se încărcau armele de foc.
2. Mișcare de aruncare; distanță până la care ajunge un lucru aruncat.
Departe ca la o zburătură de praștie. –
Zbura +
suf. -ătură.zburătură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ZBURĂTÚRĂ, zburătúri, s. f. ~
2. ~; zbor
1.
3. Partea din față a tunului.
zburătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)zburătúră (pop.) s. f., g.-d. art.
zburătúrii; pl.
zburătúrizburătură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ZBURĂTÚRĂ, zburături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă într-un pom sau după o pasăre; scurtătură. ♦ Așchie, țandără. ♦ (
Înv.) Sfărâmătură de plumb sau de fier cu care se încărcau armele de foc.
2. Mișcare de aruncare; distanță până la care ajunge un lucru aruncat.
Departe, ca la o zburătură de praștie. – Din
zbura +
suf. -(ă)tură.zburătură (Dicționaru limbii românești, 1939)zburătúră f., pl.
ĭ (d.
a zbura, a sări în aer, a se face țandărĭ). Bucată, frîntură (de lemn):
aruncă c´o zburătură în cĭorĭ. Sfărîmătură de metal (de schijă):
o pușcă încărcată cu zburăturĭ (V.
mitraliĭ). Pl. Caĭele de boĭ (nord).
zburătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ZBURĂTÚRĂ, zburături, s. f. (
Pop.)
1. Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă într-un pom sau după o pasăre; scurtătură. ♦ Așchie, țandără. ♦ (
înv.) Sfărâmătură de plumb sau de fier cu care se încărcau armele de foc.
2. Mișcare de aruncare; distanță până la care ajunge un lucru aruncat.
Departe ca la o zburătură de praștie. —
Zbura +
suf. -
ătură.