vrednic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic.
2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ◊
Expr. (
Reg.)
A fi vrednic = a valora, a prețui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvârși ceva. – Din
sl. vrĕdĩnŭ.vrednic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vrédnic (-că), adj. –
1. Demn, merituos. –
2. Capabil. –
3. Activ, muncitor, talentat. –
Var. vrenic. Megl. vreadnic. Sl. vrĕdinŭ (Miklosich,
Fremdw., 136; Cihac, II, 466; Tiktin),
cf. bg. vrĕden, cr. vrednik. Vernic, adj. „demn”, pe care Graur,
BL, XIV, îl explică prin
sl. vĕrĭnikŭ „credincios”, nu este altceva decît
var. lui
vrenic. –
Der. (în)vrednici, vb. (a face demn, a face merituos;
refl., a merita;
refl., a se face demn de, a binevoi să);
vrednicie, s. f. (merit; capacitate, demnitate; hărnicie);
nevrednic, adj. (nedemn; mizerabil);
nevrednicie, s. f. (ticăloșie).
vrednic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vrédnic adj. m.,
pl. vrédnici; f. vrédnică, pl. vrédnicevrednic (Dicționaru limbii românești, 1939)vrédnic, -ă adj. (vsl.
vrĭedinŭ, bg.
vrĭeden, a. î. cr.,
vrĭednik, om vrednic, rus.
vrédnyĭ, vătămător). Capabil, în stare (rar azĭ):
nu e vrednic să plătească. Harnic:
albină vrednică. Demn:
vrednic de laudă. Adv.
A te purta vrednic. – În est și
vreĭnic (ca
udmă, uĭmă), în vest și
vrenic.vrednic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vrednic a.
1. demn:
vrednic de laudă; 2. capabil:
nu e vrednic să plătească; 3. harnic:
albina vrednică. [Slovean VRIEDNIK, om demn, onest].
vrednic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic.
2. Demn de.., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ◊
Expr. (
Reg.)
A fi vrednic = a valora, a prețui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvârși ceva. — Din
sl. vrĕdĭnŭ.