vreasc - explicat in DEX

vreasc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
VREASC, vreascuri, s. n. Creangă, ramură uscată și desprinsă de pe copac. [Var.: vréscur s. n.] – Din sl. chvrastŭ.

vreasc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
vreásc (-curi), s. n. – Creangă, ramură uscată. – Var. vrasc, hrasc, hreast. Mr. vreașturi. Sl. *chvrastŭ (Tiktin), cf. sb., slov. hrast, mag. haraszt (Gáldi, Dict., 137). – Der. vrescuros, adj. (rămuros).

vreasc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
vreasc s. n., pl. vreáscuri

vreasc (Dicționaru limbii românești, 1939)
vreasc și (vechĭ) hreasc (ea dift.) n., pl. urĭ (vsl. hvrastŭ, hrastu, vreasc, hvrastiĭe, vreascurĭ; bg. hrast, copăcel, fraste, vreascurĭ; sîrb. [h]rast, stejar. E rudă cu it. foresta, pădure. V. vrască, hîrșag). Pl. Ramurĭ uscate, găteje de aprins focu. – Și ráscote (pl.) în vest, și [v]rascurĭ în Trans., și hreșt[ĭ]urĭ în nord. Pe alocurĭ și hreast.

vreasc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
vreasc n. pl. crăci uscate: vreascuri de aprins focul. [Slav. HRASTŬ, ramuri].

vreasc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
VREÁSC, vreascuri, s. n. Creangă, ramură uscată și desprinsă de pe copac. [Var.: vréscur s. n.] — Din sl. chvrastŭ.