usturoiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)USTUROÍȚĂ, usturoițe, s. f. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu miros puternic de usturoi, cu flori mici, albe, întrebuințată în medicină; aișor
(Alliaria officinalis). [
Acc. și:
usturóiță] –
Usturoi +
suf. -iță.usturoiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)usturoíță s. f.,
g.-d. art. usturoíței; pl. usturoíțeusturoiță (Dicționaru limbii românești, 1939)usturoíță f., pl.
e (d.
usturoĭ). Aișor, voĭnicică, frunza saŭ floarea voĭniculuĭ, o plantă cruciferă cu miros tare de usturoĭ (
alliaria officinalis saŭ
sisymbrium alliaria). Crește pin [!] locurĭ umede și face florĭ micĭ albe. Cînd se usucă, nu maĭ miroase a usturoĭ. Semințele eĭ pulverizate se întrebuințează ca și cele de muștar.
usturoiță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)usturoiță f. plantă cu miros tare de usturoiu, ale carii frunze au proprietăți astringente și vulnerare: cu sucul ei, foarte acru, se pansează rănile și buboaiele, iar semințele-i pulverizate pot servi de sinapisme (
Alliaria).
usturoiță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)USTUROÍȚĂ, usturoițe, s. f. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu miros puternic de usturoi, cu flori mici, albe, întrebuințată în medicină; aișor (
Alliaria officinalis). [
Acc. și:
usturóiță] —
Usturoi +
suf. -
iță.