usturoi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)USTURÓI, usturoi, s. m. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu gust și miros caracteristic, cu frunze lanceolate, al cărei bulb, format din mai mulți bulbi mici de formă lunguiață, are gust usturător, este bogat în substanțe nutritive și comestibil; ai
4 (
Allium sativum). ♦ Compus:
usturoi-sălbatic = samuraslă. ♦
P. restr. Bulbul acestei plante; cățel din bulbul acestei plante. –
Ustura +
suf. -oi.usturoi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)usturói s. m.usturoi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)USTURÓI s. m. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu gust și miros caracteristic, cu frunze lanceolate, al cărei bulb, format din mai mulți bulbi mici de formă lunguiață, are gust usturător, este bogat în substanțe nutritive și comestibil; ai
4 (
Allium sativum). ◊ Compus:
usturoi-sălbatic = samuraslă. ♦
P. restr. Bulbul acestei plante; cățel din bulbul acestei plante. —
Ustura +
suf. -
oi.usturoĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)usturóĭ m. ca plantă și n., pl.
oaĭe, ca marfă (d.
a ustura, ca și
ardeĭ d.
a arde și vsl.
česnŭkŭ, usturoĭ, d.
česati sen, a arde). O plantă liliacee culinară care are un bulb compus din maĭ multe feliĭ numite
cățeĭ (allium sativum). Are gust ardeĭat și un miros caracteristic care se răspîndește pînă a doŭa zi din gura celuĭ ce l-a mîncat („îĭ pute gura a usturoĭ, pute a usturoĭ”). E foarte bun condiment și e întrebuințat de popor contra unor boale [!] (de ex., a holereĭ) și în descîntece. Asemenea Jidaniĭ îl mănîncă foarte mult, așa în cît [!] „miros de usturoĭ” înseamnă ironic „prezență de Jidan”. E originar din centru Asiiĭ. V.
aĭ 1, pur 1 și
mujdeĭ.