următor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)URMĂTÓR, -OÁRE, următori, -oare, adj. 1. Care urmează după cineva sau ceva (în spațiu sau în timp). ♦ (Substantivat) Persoană chemată (după alta) să fie servită, întrebată etc. ♦ (Substantivat,
înv.) Urmaș, succesor. ♦ Care este arătat în cele ce urmează.
2. (
Înv.) Care urmează întocmai un sfat, o poruncă. –
Urma +
suf. -ător.următor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)următór adj. m.,
s. m.,
pl. următóri; adj. f.,
s. f. sg. și
pl. următoáre; abr. urm.următor (Dicționaru limbii românești, 1939)următór, -oáre adj. Care urmează, care vine pe urmă:
elevu, capitulu [!] următor.următor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)următor a. care vine după.
următor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)URMĂTÓR, -OÁRE, următori, -oare, adj. 1. Care urmează după cineva sau ceva (în spațiu sau în timp). ♦ (Substantivat) Persoană chemată (după alta) să fie servită, întrebată etc. ♦ (Substantivat,
înv.) Urmaș, succesor. ♦ Care este arătat în cele ce urmează.
2. (
înv.) Care urmează întocmai un sfat, o poruncă. —
Urma +
suf. -
ător.