urmă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÚRMĂ, urme, s. f. 1. Semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut, a stat etc. ◊
Loc. prep. Pe urma sau
pe urmele cuiva (sau
a ceva) = pe unde a fost, a existat, a trecut cineva (sau ceva). (
De)
pe urma... = din cauza, ca urmare a..., drept consecință a... ◊
Loc. vb. A fi pe urma (sau
pe urmele)
cuiva = a urmări. ◊
Expr. A merge (sau
a călca)
pe urmele cuiva = a avea calitățile, defectele, apucăturile, comportarea (bună sau rea a) cuiva, a semăna cu cineva (în comportare); a imita pe cineva.
A pierde (sau
a nu mai ști, a nu mai da de)
urma (sau
urmele)
cuiva = a nu mai ști nimic despre cineva.
Nici urmă sau
fără urmă (
de)... = deloc, nici un pic.
A da de (sau
a găsi)
urma (sau
urmele)
cuiva = a obține unele date cu privire la o persoană pe care o caută.
2. Punct sau stadiu final; sfârșit. ◊
Loc. adj. Din (sau
de pe)
urmă =
a) de la sfârșit, ultim;
b) precedent.
Din urmă =
a) din spate, dindărăt;
b) de la locul unde a rămas. ◊
Loc. adv. În urmă =
a) în spate, îndărăt;
b) mai târziu, apoi;
c) mai de mult.
Pe urmă = mai târziu, ulterior. (
Până)
la urmă = la sfârșit de tot.
În cele din (sau
de pe)
urmă = la sfârșitul unui șir, unei succesiuni; în sfârșit. ♦
Loc. prep. În urma... =
a) în spatele, după..., la sfârșitul...;
b) drept urmare, datorită...
De pe urma... = după moartea cuiva, drept moștenire de la cineva. ◊
Expr. A rămâne în urmă = a se lăsa întrecut de alții pe drum sau în activitate, în muncă.
A fi (sau
a merge, a rămâne)
în urmă = (despre ceas) a merge mai încet, arătând o oră mai mică decât cea oficială.
La urma urmei (sau
urmelor) = în cele din urmă; în definitiv; în concluzie. ♦ (
Înv.) Urmare, consecință, rezultat.
3. (
Mat.) Punct în care o dreaptă intersectează o anumită suprafață. ♦ Dreaptă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. –
Lat. *
orma.urmă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)úrmă (-me), s. f. –
1. Dîră, semn. –
2. Călcătură. –
3. Vestigiu, amprentă. –
4. Puncte, măsură a piciorului și a încălțămintei. –
5. Loc de obîrșie. –
6. Rezultat, consecință. –
În urmă, în spate, apoi;
la urmă, la sfîrșit, la sfîrșit de tot;
pe urmă, apoi, mai tîrziu. –
Mr.,
megl. urmă. Origine incertă. Coincidența cu
it. orma și cu
alb. gyurmë arată că-i vorba de un cuvînt vechi. Ar putea fi
gr. ỏρμή, care apare cu sensul de „impuls”, dar care ar fi putut însemna și „impresie”, ca ỏρμάω „a presa, a exercita o presiune” (Cihac, II, 721; Schuchardt,
ZRPh., XX, 252;
cf. Pușcariu 1835, și împotrivă Meyer 142). După Diculescu,
Elementele, 463, dintr-o formă ionică ỏὐρμή. Altă explicație, care se menționează mai des, din
gr. ỏσμή „miros” (Diez, I, 296; Densusianu,
Hlr., 201; Roesler 577; Tiktin; Philippide, II, 740; REW 6112; Rohlfs,
EWUG, 1557; Rosetti, II, 69), este mai greu de admis (
cf. rezultatele fonetice și semantice semnalate mai inainte față de
ven. usmar, v. fr. osmer, sp. husmear, port. husmar),
cf. adulmeca. În realitate, toate rezultatele cu
r se bazează în mod clar pe sensul de „călcătură vizibilă”, în timp ce
der. cu
s indică ideea de „miros”, în așa fel încît diferența fonetică ar putea indica desigur o diversitate de origini.
Der. urma, vb. (a veni după; a continua; a rezulta, a proveni; a frecventa, a studia; a succede);
urmărelnic (
var. urmăretic),
adj. (se zice despre oile care rămîn în urmă mereu);
urmări, vb. (a merge pe urmele cuiva, a goni, a fugi după; a observa, a fixa, a reclama, a chema în justiție), cu sensurile
fr. poursuivre; urmăritor, s. m. (persoană care urmărește);
urmaș, s. m. (descendent, progenitură; moștenitor al tronului);
urmatic, adj. (
Olt., care e cel mai tînăr dinte frați);
următor, adj. (care urmează);
urmi, vb. (a moșteni),
înv. – Din
rom. provin
rut. urma (Candrea,
Elemente, 400), și poate,
rut. húrma, húrba „buluc, în grabă”,
pol. hurm „turmă” (
cf. Berneker 378).
urmă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)úrmă s. f.,
g.-d. art. úrmei; pl. úrmeurmă (Dicționaru limbii românești, 1939)úrmă f., pl.
e (d.
urmez, ca și mrom.
ulmă, urmă, it. log.
orma, urmă, Brescia
üzma, miros, Bérgamo
uzma, putoare, sp.
husma, husmo, urmă. V.
urmez). Întipărire lăsată pe pămînt de un picĭor, de o roată:
urma căruțeĭ. Suită, ceată:
Cĭubăr și urma sa (Al.). Impresiune, amintire:
nicĭ o urmă din cele învățate nu ĭ-a maĭ rămas în cap. Pl. Rămășițe, resturĭ:
urmele uneĭ crime, uneĭ civilizațiunĭ. Cel din urmă, ultimu, care e după toțĭ:
cel din urmă pas, cel din urmă franc. În urmă, 1. apoĭ, după, pe urmă:
în urmă a cedat; 2. după, din pricina:
a murit în urma uneĭ boale. La urma urmeĭ, în cele din urmă, în ultimu moment, ca ultimă concluziune, ca ultim fapt:
la urma urmeĭ, e maĭ bine așa. În cele din urmă, s´a supus. Pe urmă (maĭ rar
în urmă):
a mîncat, pe urmă s´a culcat. A călca pe urmele cuĭva, a-ĭ urma exemplele.
A da de urma cuĭva, a-ĭ da de urmă, a descoperi pe unde a trecut saŭ pe unde se află.
A lua cuĭva urma, a-ĭ descoperi urma și a-l urmări.
A trimete la urma luĭ (un vagabond), a-l trimete [!] la locu originar.
A rămînea în urmă, a fi întrecut de alțiĭ, a fi înapoĭat:
un popor rămas în urmă. Urma alege, sfîrșitu arată rezultatu.
urmă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)urmă f.
1. loc călcat cu piciorul (de om sau de animale):
urmă de vânat; a da de urmă, a descoperi;
a călca pe urmele cuiva, a urma exemplul său;
2. semn în pământ ce lasă carul:
urme de roate; 3. fig. impresiune ce obiectele fac minții sau memoriei;
4. pl. rămășițe de monumente:
urmele unei vechi civilizatiuni; 5.. fig. rezultat, sfârșit:
urma alege, a rămas la urmă; la urma urmei, în cele din urmă;
pe urmă, după aceea;
cel din urmă, ultim:
6. consecvență, cauză finală:
a murit în urma unei boale; în urmă, înapoi: a rămas în urmă. [Lat. vulg. ORMA (= VESTIGIUM)].
urmă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ÚRMĂ, urme, s. f. 1. Semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut, a stat etc. ◊
Loc. prep. Pe urma sau
pe urmele cuiva (sau
a ceva) = pe unde a fost, a existat, a trecut cineva (sau ceva).
(De) pe urma... = din cauza, ca urmare a..., drept consecință a... ◊
Loc. vb. A fi pe urma (sau
pe urmele)
cuiva = a urmări, ◊
Expr. A merge (sau
a călca)
pe urmele cuiva = a avea calitățile, defectele, apucăturile, comportarea (bună sau rea a) cuiva, a semăna cu cineva (în comportare); a imita pe cineva.
A pierde (sau
a nu mai ști, a nu mai da de)
urma (sau
urmele)
cuiva = a nu mai ști nimic despre cineva.
Nici urmă sau fără urmă (de)... = deloc, niciun pic.
A da de (sau
a găsi)
urma (sau
urmele)
cuiva = a obține unele date cu privire la o persoană pe care o caută.
2. Punct sau stadiu final; sfârșit. ◊
Loc. adj. Din (sau
de pe)
urmă =
a) de la sfârșit, ultim;
b) precedent.
Din urmă =
a) din spate, dindărăt;
b) de la locul unde a rămas. ◊
Loc. adv. În urmă =
a) în spate, îndărăt;
b) mai târziu, apoi;
c) mai de mult.
Pe urmă = mai târziu, ulterior.
(Până) la urmă = la sfârșit de tot.
În cele din (sau
de pe)
urmă = la sfârșitul unui șir, unei succesiuni; în sfârșit. ◊
Loc. prep. În urma... =
a) în spatele, după..., la sfârșitul...;
b) drept urmare, datorită...
De pe urma... = după moartea cuiva, drept moștenire de la cineva. ◊
Expr. A rămâne în urmă = a se lăsa întrecut de alții pe drum sau în activitate, în muncă.
A fi (sau
a merge, a rămâne)
în urmă = (despre ceas) a merge mai încet, arătând o oră mai mică decât cea oficială.
La urma urmei (sau
urmelor) = în cele din urmă; în definitiv; în concluzie. ♦ (
înv.) Urmare, consecință, rezultat.
3. (
Mat.) Punct în care o dreaptă intersectează o anumită suprafață. ♦ Dreaptă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață.
4. (Mai ales la
pl.) Rămășițe, vestigii.
5. Cantitate foarte mică, abia perceptibilă, din ceva. —
Lat. *
orma.