urla (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)URLÁ, úrlu, vb. I.
Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (
1) specifice. ♦
Intranz. și
tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). ♦
Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita.
2. (Despre vânt, viscol, ape etc.: la
pers. 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. –
Lat. ululare.