urla (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)URLÁ, úrlu, vb. I.
Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (
1) specifice. ♦
Intranz. și
tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). ♦
Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita.
2. (Despre vânt, viscol, ape etc.: la
pers. 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. –
Lat. ululare.urla (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)urlá (-lu, -át), vb. –
1. A scoate urlete specifice, a mugi, a rage, a zbiera. –
2. (Banat) A tuna. –
3. (Bihor) A coborî. –
Mr. aurlu, megl.,
istr. urlu. Lat. ulŭlāre, probabil printr-o fază *
urŭlāre (Diez, I, 436; Pușcariu 1813; REW 9039),
cf. it. urlare, fr. hurler, cat. udolar, port. urra. Candrea tratează sensul 3 ca pe un cuvînt diferit și REW 6107 îl reduce la un
lat. *
orŭlāre; e vorba, fără îndoială, de un singur cuvînt, cu același sens dublu ca
tuna, țipa, tuli, v. aici.
Der. urlător, adj. (care urlă; curent de apă);
urlătoare, s. f. (cascadă);
urlet, s. n. (strigăt puternic și prelung, zbieret);
urlătură, s. f. (strigăt, țipăt). Legătura lui
urlător, cu un
lat. *
ululator (REW 9040) nu este necesară.
urla (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)urlá (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. úrlu, 2
sg. úrli, 3
úrlăurla (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)URLÁ, úrlu, vb. I.
Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (
1) specifice. ♦
Intranz. și
tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și nearmonios). ♦
Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita.
2. (Despre vânt, viscol, ape etc.; la
pers. 3) A produce zgomote puternice; a vâjâi, a vui. —
Lat. ululare.