uric - explicat in DEX

uric (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ÚRIC¹ adj. (În sintagma) Acid uric = acid organic natural care se găsește în sânge și în urină, rezultat din arderea proteinelor în procesul metabolic. – Din fr. urique.

uric (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
URÍC², urice, s. n. 1. (În evul mediu, în Moldova și în Maramureș) Moșie boierească sau mănăstirească care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate. 2. Act de privilegiu acordat unui uric² (1); act de proprietate veșnică sau de donație acordat cuiva în trecut; p. gener. document, act; hrisov, zapis. [Acc. și: úric] – Din magh. örök.

uric (Dicționar de neologisme, 1986)
ÚRIC adj.m. Acid uric = acid organic care se găsește în urină și în sânge, fiind rezultat din arderea proteinelor. [< fr. urique].

uric (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ÚRIC adj. acid ~ = acid organic în urină și în sânge, din arderea proteinelor. (< fr. urique)

uric (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
úric (-ce), s. n. – 1. Moștenire, fermă, proprietate rurală transmisă prin succesiune. – 2. Înscris de confirmare a unei moșteniri. – 3. Document, hrisov. – Mag. örök (Tiktin; Gáldi, Dict., 98). Der. din sl. urokŭ „sentință” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 441) nu este posibilă. Apare în documentele slavorom. din 1392. – Der. uricar, s. m. (logofăt, pisar).

uric (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
!úric¹ adj. m., pl. urici; f. urică, pl. urice

uric (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
uríc² s. n., pl. uríce

uric (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) úric n., pl. e (ung. örök, perpetuŭ, ereditar, moștenire, d. vsl. u-rokŭ, sentență, pensiune, stipendiŭ; ceh. úrok, contract, pensiune, urék, moșie. V. so-roc). Vechĭ. Moștenire (Ps. S.). Moșie de vecĭ. Hrisov, document, act. Azĭ. Trans. Ban. De uric, perpetuŭ, de vecĭ, pe tot-de-a-ună (dăruit, moștenit). V. hrisov, ohabnic.

uric (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) *úric, -ă adj. (d. urină). Chim. Acid uric, acid azotat eliminat de organizm [!] și care se află în urina omuluĭ și constitue [!] masa întreagă a excrementelor șerpilor și păsărilor.

uric (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
uric n. 1. donațiune de moșie făcută de Domn particularilor sau mănăstirilor; 2. actul unei asemenea donațiuni; 3. hrisov, document vechiu. [Ung. ÖRÖK, perpetuitate].