țimir (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (
Înv. și
reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc.
2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [
Var.:
țimáră s. f.] – Din
magh. cimer.