tautologie - explicat in DEX

tautologie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TAUTOLOGÍE, tautologii, s. f. 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care constă în repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcțiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonație sau de formă și care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acțiune. 3. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune. 4. Expresie din logica simbolică, care, în limitele unui sistem formal, este adevărată în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

tautologie (Dicționar de neologisme, 1986)
TAUTOLOGÍE s.f. 1. Repetare inutilă cu alți termeni a aceleiași idei; pleonasm. 2. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt aceeași noțiune, exprimată sau nu prin același cuvânt. ♦ (În logica simbolică) Expresie care în cadrul unui sistem formal este adevărată în orice interpretare. [Gen. -iei. / < fr. tautologie, cf. gr. tauto – același, logos – cuvânt].

tautologie (Marele dicționar de neologisme, 2000)
TAUTOLOGÍE s. f. I. 1. (log.) judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune, exprimată sau nu prin același cuvânt. 2. (în logica simbolică) expresie care în cadrul unui sistem formal este adevărată în orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constănd din repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcții diferite, marcate de obicei de o intonație deosebită, repetare folosită pentru a sublinia o calitate sau o acțiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)

taŭtologie (Dicționaru limbii românești, 1939)
*taŭtologíe f. (vgr. tautologia. V. taftalog). Repetițiune inutilă a aceleĭașĭ ideĭ pin [!] alte vorbe.

tautologie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tautologíe (ta-u-) s. f., art. tautología, g.-d. art. tautologíei; pl. tautologíi, art. tautologíile

tautologie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
tautologie f. repetițiune nefolositoare a aceleiaș idei cu vorbe diferite.

tautologie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TAUTOLOGÍE, tautologii, s. f. 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care constă din repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcțiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonație sau de formă și care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acțiune. 3. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune. 4. Expresie din logica simbolică, care, în limitele unui sistem formal, este adevărată în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] — Din fr. tautologie, lat. tautologia.