tarabă - explicat in DEX

tarabă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
TARÁBĂ, tarabe, s. f. 1. Masă improvizată pe care negustorii ambulanți își expun și își vând marfa la târguri, în piețe sau pe străzi. ◊ Loc. adj. (Depr.) De tarabă = mahalagesc, trivial. 2. Tejghea (de cârciumă) la care stă negustorul. – Tc. tarab.

tarabă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TARÁBĂ, tarabe, s. f. 1. Un fel de masă pe care negustorii (ambulanți) își expun și își vând marfa la târguri, în piețe sau pe străzi. ◊ Loc. adj. (Depr.) De tarabă = de calitate proastă, p. ext. mahalagesc, trivial. 2. Tejghea (de cârciumă) la care stă negustorul. – Din tc. tarab.

tarabă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
tarábă (tắrăbi), s. f. – Tejghea, masă de expus mărfurile. Tc. tarab, din arab. darabah (Șeineanu, II, 348). – Der. tarabagiu, s. m. (negustor de la tarabă); tărăbuță, s. f. (bagaje, catrafuse) se folosește mai ales la pl.

tarabă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
tarabă, tarabe s. f. (er., prst.) vagin.

tarabă (Dicționaru limbii românești, 1939)
tarábă f., pl. e și tărăbĭ (turc. tarab [Șăĭn.], d. ar. darabah, tarabă; bg. sîrb. taraba, scîndură. Cp. cu tarapana). Masă de expus marfa. Cînd o vede pe tarabă, gîndește că-ĭ otravă, se zice despre un ghĭorlan care se uĭtă mirat la un fel de mîncare ne maĭ văzut [!] de el. Tejghea. Fig. Întreprindere neonestă: acest ziar e o tarabă.

tarabă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tarábă s. f., g.-d. art. tarábei; pl. tarábe

tarabă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
tarabă f. 1. masă de lucru sau de întins marfa: scaunele măcelarilor și tarabele gelepilor OD.; 2. prăvălioară, magherniță: umbla pe la tărăbile jidovești Cr.; fig. ramul dicanicesc, o tabără unde se vinde sfânta dreptate cu dramul și cu vurta AL. 3. ușă culcată pe o gaură de beciu; 4. oblon ce se ridică și se lasă. [Turc. TARAB, tejghea].

tarabă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TARÁBĂ, tarabe, s. f. 1. Un fel de masă pe care negustorii (ambulanți) își expun și își vând marfa la târguri, în piețe sau pe străzi, ◊ Loc. adj. De tarabă = de calitate inferioară; p. ext. mahalagesc, trivial. 2. Tejghea (de cârciumă) la care stă negustorul. — Din tc. tarab.