superfiniție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUPERFINÍȚIE s. f. Operație de netezire foarte fină a suprafețelor unor obiecte metalice, efectuată prin mișcări încete, în linie dreaptă. – Din
fr. superfinition.superfiniție (Dicționar de neologisme, 1986)SUPERFINÍȚIE s.f. Superfinisare. [Gen.
-iei. / < fr.
superfinition].
superfiniție (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUPERFINÍȚIE s. f. superfinisare. (< fr.
superfinition)
superfiniție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)superfiníție (-ți-e) s. f.,
art. superfiníția (-ți-a), g.-d. art. superfiníției; pl. superfiníții, art. superfiníțiile (-ți-i-)superfiniție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUPERFINÍȚIE, superfiniții, s. f. Operație de netezire foarte fină a suprafețelor unor obiecte metalice, efectuată prin mișcări încete, în linie dreaptă. — Din
fr. superfinition.