suflu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÚFLU, sufluri, s. n. 1. Respirație. ♦ Nume generic dat sunetelor care se produc la nivelul pleurei, inimii sau vaselor în diferite boli, asemănătoare cu zgomotul făcut de o coloană de aer sau de lichid împinsă cu forța într-un canal îngust. ♦ Capacitate respiratorie mare;
p. ext. rezistență fizică (mare).
2. Adiere, boare.
3. Masă de aer deplasată cu violență (de explozia unei bombe), care poate provoca avarii și distrugeri.
4. Fig. Avânt, elan, însuflețire. – Din
fr. souffle.suflu (Dicționar de neologisme, 1986)SÚFLU s.n. 1. Agitare a aerului (produsă de vânt). ♦ Presiune exercitată de gazele rezultate din explozia unui exploziv.
2. (
Med.) Zgomot cardiac care se observă în anumite boli de inimă și se aseamănă cu zgomotul unor foale. [< fr.
souffle].
suflu (Marele dicționar de neologisme, 2000)SÚFLU s. n. 1. agitare a aerului (produsă de vânt). ◊ presiune violentă produsă de gazele unui exploziv. 2. zgomot cardiac care se observă în anumite boli de inimă, asemănător cu zgomotul unor foale. (< fr.
souffle)
suflu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)súflu (su-flu) s. n.,
art. súflul; pl. súflurisuflu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)suflu n. (galicism)
1. suflare:
suflul crud al lumii ast suflet veștejește BOL.;
2. fig. putere de inspirațiune:
suflul geniului (= fr.
souffle).
suflu (Dicționaru limbii românești, 1939)1)* súflu n., pl.
urĭ (fr.
souffle).
Barb. Însuflare, suflare, inspirațiune.
suflu (Dicționaru limbii românești, 1939)2) súflu, a -
á v. intr. (lat.
sufflare d.
sub, pe dedesupt, și
flare, a sufla, dintr’o răd. imitativă din care vine și
flúere, a curge, rom.
fluĭer ș. a. multe; it.
soffiare, pv.
suflar, fr.
souffler, sp.
sollar, soplar, pg.
soprar. V.
unflu, îngîmf). Mișc aeru strîngîndu-l în gură și dîndu-ĭ drumu cu buzele strînse așa în cît să ĭasă maĭ răpede de cît cînd răsufli (Omu poate sufla și rece, și cald. Aceĭașĭ cauză a mișcăriĭ e și cînd sufli cu țoalele. Cînd suflă vîntu, curentu de aer e cauzat de variațiunea de temperatură a aeruluĭ):
a sufla în pumnĭ ca să te’ncălzești, a sufla în luminare ca să se stingă, a sufla în foc ca să se aprindă, vîntu suflă (ob.
bate). Răsuflu:
cînd am venit eu, nu mal sufla (murise). îmi țin răsuflarea de frică, tac molcum: nici ná mal suflat clnd m’am răstit la el. Gîfîi:
ce sufli așa? V. tr. Mișc lucrurile suflînd:
Cine mĭ-a suflat foile ? Îl suflă vlntu de slab ce e. Fig. Iron. Fac să dispară răpede (mîncînd, furînd):
a și suflat mîncarea din farfurie, l-a suflat punga. Acoper (spoĭesc) c’un strat de aur, argint, nichel (pin aluziune la umbra care se depune pe un lucru neted și rece cînd sufli pe el):
a sufla cu aur (V.
însuflu). Șoptesc (Barb. după fr.).
suflu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SÚFLU, sufluri, s. n. 1. Respirație. ♦ Zgomot anormal, având caracterul unui șuierat, perceput prin auscultație la nivelul anumitor organe (pleură, plămâni, inimă, vase) în diferite boli. ♦ Capacitate respiratorie mare;
p. ext. rezistență fizică (mare).
2. Adiere, boare.
3. Masă de aer deplasată cu violență (de explozia unei bombe), care poate provoca avarii și distrugeri.
4. Fig. Avânt, elan, însuflețire. — Din
fr. souffle.