suficient (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUFICIÉNT, -Ă, suficienți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este în cantitate satisfăcătoare, atât cât trebuie; destul, de ajuns, satisfăcător. ♦ (Substantivat,
m.) Calificativ între „insuficient” și „bine”, cu care se notează uneori probele la examene.
2. (Despre oameni) Care are o părere foarte bună și nejustificată despre sine; plin de sine, înfumurat, îngâmfat, vanitos. [
Pr.:
-ci-ent] – Din
lat. sufficiens, -ntis. Cf. it. sufficiente.