suficient (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUFICIÉNT, -Ă, suficienți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este în cantitate satisfăcătoare, atât cât trebuie; destul, de ajuns, satisfăcător. ♦ (Substantivat,
m.) Calificativ între „insuficient” și „bine”, cu care se notează uneori probele la examene.
2. (Despre oameni) Care are o părere foarte bună și nejustificată despre sine; plin de sine, înfumurat, îngâmfat, vanitos. [
Pr.:
-ci-ent] – Din
lat. sufficiens, -ntis. Cf. it. sufficiente.suficient (Dicționar de neologisme, 1986)SUFICIÉNT, -Ă adj. 1. (adesea
adv.) Destul, de ajuns.
2. (
Despre oameni) Încrezut, prea mulțumit de sine; înfumurat. [Pron.
-ci-ent. / cf. it.
sufficiente, fr.
suffisant, lat.
sufficiens].
suficient (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUFICIÉNT, -Ă adj. 1. (și adv.) destul, de ajuns. 2. (despre oameni) încrezut, prea mulțumit de sine; înfumurat. (< lat.
sufficiens, it.
sufficiente)
suficient (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)suficiént (-ci-ent) adj. m.,
pl. suficiénți; f. suficiéntă, pl. suficiéntesuficient (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)suficient a.
1. îndestulător;
2. fig. arogant, prezumpțios.
suficient (Dicționaru limbii românești, 1939)*suficiént, -ă adj. (lat.
suf-ficiens, -ficiéntis. V.
e-, co-e- și
de-ficient). Destul:
ploaĭe suficientă. Fig. Vanitos, înaintat:
om, ton suficient. Adv.
A ploŭat suficient.suficient (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUFICIÉNT, -Ă, suficienți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este în cantitate satisfăcătoare, atât cât trebuie; destul, de ajuns, satisfăcător. ♦ (Substantivat,
m.) Calificativ între „insuficient” și „bine”, cu care se notează uneori probele la examene.
2. (Despre oameni) Care are o părere foarte bună și nejustificată despre sine; plin de sine, înfumurat, îngâmfat, vanitos. [
Pr.: -
ci-ent] —
Din lat. sufficiens, -ntis. Cf. it. sufficiente.