strigătură - explicat in DEX

strigătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STRIGĂTÚRĂ, strigături, s. f. Exclamație onomatopeică; spec. specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu conținut sentimental, care se strigă la țară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. – Striga + suf. -ătură.

strigătură (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
strigătură, strigături s. f. (intl.) sentință judecătorească.

strigătură (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
strigătúră, -i, s.f. – Specie a liricii populare, în versuri, cu caracter satiric; chiuitură. După unii autori, o reminiscență a procesiunilor dionisiace, când totul era permis; „se cultiva vorba pe șleau, expresia batjocoritoare ce îmbracă formele strigăturilor noastre populare” (Nițu 1988: 23): „Haideți, fete, la căline, / Că la gioc nu vă ie nime; / Sunteți multe ca iarba / Și bătrâne ca mama” (Papahagi 1925: 220). – Din striga (< lat. *strigare) + -ătură.

strigătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
strigătúră s. f., g.-d. art. strigătúrii; pl. strigătúri

strigătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
strigătură f. Tr. versuri satirice sau de dragoste pe cari flăcăii le cântă sau le strigă la hore, chiuind uneori la sfârșitul fiecării strigături.

strigătură (Dicționaru limbii românești, 1939)
strigătúră f., pl. ĭ. Chiuitură, glumă populară exprimată în cîte-va versurĭ improvizate și strigate de jucător în horă.

strigătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STRIGĂTÚRĂ, strigături, s. f. Exclamație onomatopeică; spec. specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu conținut sentimental, care se strigă la țară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. — Striga + suf. -ătură.