strigător - explicat in DEX

strigător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STRIGĂTÓR, -OÁRE, strigători, -oare, adj., s. m. 1. Adj. Care strigă; fig. care se remarcă, iese în evidență (mai ales prin aspecte sau efecte negative); izbitor; evident. ◊ Expr. Strigător la cer, se spune despre ceva de o gravitate deosebită, care revoltă, indignează sau despre ceva care trebuie luat neapărat în seamă, care este evident. 2. S. m. (Înv. și pop.) Crainic, vestitor. – Striga + suf. -ător.

strigător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
strigătór adj. m., s. m., pl. strigătóri; adj. f. sg. și pl. strigătoáre

strigător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
strigător a. 1. care strigă; 2. fig. care excită a se plânge tare: nedreptate strigătoare.

strigător (Dicționaru limbii românești, 1939)
strigătór, -oáre adj. Care strigă. Fig. care-țĭ sparge urechile: o voce strigătoare. Care te face să strigi în gura mare cerînd dreptate: o nedreptate strigătoare la cer. Care-țĭ atrage atențiunea prea tare (fr. criard): o mitocană cu o rochie de o coloare strigătoare.

strigător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STRIGĂTÓR, -OÁRE, strigători, -oare, adj., s..m. 1. Adj. Care strigă; fig. care se remarcă, iese în evidență (mai ales prin aspecte sau efecte negative); izbitor; evident. ◊ Expr. Strigător la cer, se spune despre ceva de o gravitate deosebită, care revoltă, indignează sau despre ceva care trebuie luat neapărat în seamă, care este evident. 2. S. m. (înv. și pop.) Crainic, vestitor. — Striga + suf. -ător.