statornic - explicat in DEX

statornic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STATÓRNIC, -Ă, statornici, -ce, adj. 1. (Despre oameni și manifestările lor) Care se schimbă foarte greu (în opinii, convingeri, sentimente etc.); ferm, constant, hotărât; neclintit. ♦ P. gener. Care este mereu la fel, care nu se schimbă; invariabil; definitiv. ♦ Care nu încetează; durabil, permanent, continuu, neîntrerupt. 2. (Despre așezări omenești, despre populații etc.) Care nu-și schimbă locul; stabil, fix; temeinic, consolidat. – Din stat³ (după datornic etc.).

statornic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
statórnic adj. m., pl. statórnici; f. statórnică, pl. statórnice

statornic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
statornic a 1. care rămâne în aceeaș stare: staționar, stabil; 2. fig. care nu se schimbă permanent. [Din vechiu-rom. stătoriu = lat. statorem].

statornic (Dicționaru limbii românești, 1939)
statórnic, -ă adj. (d. stat, stătător, ca datornic d. dat, dătător). Constant, care nu se schimbă ușor: om, caracter statornic. Stabil: populațiune statornică.

statornic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STATÓRNIC, -Ă, statornici, -ce, adj. 1. (Despre oameni și manifestările lor) Care se schimbă foarte greu (în opinii, convingeri, sentimente etc.); ferm, constant, hotărât; neclintit. ♦ P. gener. Care este mereu la fel, care nu se schimbă; invariabil; definitiv. ♦ Care nu încetează; durabil, permanent, continuu, neîntrerupt. 2. (Despre așezări omenești, despre populații etc.) Care nu-și schimbă locul; stabil, fix; temeinic, consolidat. — Din stat³ (după datornic etc.).