spion (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPIÓN, -OÁNĂ, spioni, -oane, subst. I. S. m. și
f. 1. Persoană însărcinată să culeagă clandestin informații secrete privitoare la un stat și să le transmită altui stat; iscoadă.
2. Persoană care pândește, observă pe alții (pentru a furniza cuiva informații).
II. S. m. Lamă de oțel cu o grosime variabilă, folosită la
determinarea și la verificarea jocului sau a distanței dintre suprafețele a două piese asamblate. [
Pr.:
spi-on] – Din
germ. Spion, it. spione. Cf. fr. espion.spion (Dicționar de neologisme, 1986)SPIÓN, -OÁNĂ s.m. și f. 1. Cel care face spionaj pentru un stat într-un alt stat.
2. Cel care pândește, observă pe alții pentru a furniza cuiva informații; iscoadă. //
s.m. Oglindă oblică instalată în fața unei ferestre sau lentilă mică introdusă într-o ușă, prin care se poate vedea în afară fără a fi văzut. [Pron.
spi-on, spi-oa-nă, var.
șpion, -oană s.m.f. / < it.
spione, cf. fr.
espion].
spion (Marele dicționar de neologisme, 2000)SPIÓN, -OÁNĂ I.
s. m. f. 1. cel care face spionaj pentru un stat într-un alt stat. 2. cel care pândește, observă pe alții pentru a furniza cuiva informații. II. s. m. 1. oglindă oblică în fața unei ferestre sau lentilă mică într-o ușă, prin care se poate vedea în afară fără a fi văzut. 2. (tehn.) calibru pentru determinarea și verificarea jocurilor dintre două piese asamblate. 3. particulă nucleară cu masa apropiată de cea a pionului (2), dar având spin. (< germ.
Spion, it.
spione, după fr.
espion, /II, 3/ engl.
s/pinning/ + pion)
spion (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)spión (-ni), s. m. – Iscoadă. –
Var. șpion. Mr. spion. Fr. espion, it. spione, cf. ngr. σπιούνος,
alb. spiun; var. din
germ. Spion. –
Der. spiona, vb. (a iscodi, a pîndi), din
fr. espionner; spionaj, s. n., din
fr. espionnage.spion (Dicționar de argou al limbii române, 2007)spion, spioni s. m. (intl.) 1. ac de siguranță.
2. unealtă în formă de V cu care se forțează o ușă încuiată, atunci când cheia este în broască.
spion (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)spión s. m.,
pl. spiónispion (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)spion m. cel ce spionează.
spion (Dicționaru limbii românești, 1939)*spión m. (fr.
espion, d. it.
spione, d.
spiare, a spiona, fr.
épier, germ.
spähen). Cel care spionează, iscoadă:
s’a prins un spion al armateĭ inamice (Fem.
spioancă, pl.
e). – Pop. și
șpion (rus. [d. germ]
špion).
spion (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPIÓN, -OÁNĂ, spioni, -oane, s. m.,
s. f. I. S. m. și
f. 1. Persoană însărcinată să culeagă clandestin informații secrete privitoare la un stat și să le transmită altui stat; iscoadă.
2. Persoană care pândește, observă pe alții (pentru a furniza cuiva informații).
II. S. m. Lamă de oțel cu o grosime variabilă, folosită la determinarea și la verificarea jocului sau a distanței dintre suprafețele a două piese asamblate. [
Pr.:
spi-on] — Din
germ. Spion, it. spione. Cf. fr. espion.