sperlă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)spérlă (-le), s. f. – Funingine, negreală, spuză. –
Var. șperlă. Origine incertă. Dacă acest cuvînt este expresiv, cum pare să indice
suf., trebuie pornit de la ideea de „producere de scîntei”,
cf. sfîrîi, pîrîi (se numește
sperlă spuza care acoperă focul cu mult fum). Legătura cu
sl. para „fum”,
mag. pernje „cenușă fierbinte” (Cihac, II, 243) este dubioasă. –
Der. șperli (
var. șparli),
vb. (a fugi, a o întinde; a fura), se leagă mai puțin de sensul actual al lui
șperlă, decît de rădăcina lui expresivă (după Conev 61, din
bg. spărljam, care pare să provină din
rom.).
sperlă (Dicționaru limbii românești, 1939)spérlă (sud) și
șpérlă (nord) f. pl.
e (ung.
pernye, spuză, cenușă caldă, de unde vine și ardelenescu
perneŭ, colb. V.
pîrnaĭe). Cenușă foarte suptire saŭ fumegă-tură de lampă care se depune ca colbu pin camere.
A da cu șperlă (orĭ
cu colb)
în ochiĭ lumiĭ, a căuta să înșelĭ lumea ca să nu vadă vițiĭ evidente.
A da pin sperlă (fam.), a terfeli, a tărbăci, a bate saŭ a ocărî. V.
pospaĭ.