sperjur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPERJÚR, -Ă, (
1)
sperjuri, -e, s. m. și
f., (
2)
sperjururi, s. n. 1. S. m. și
f. Persoană care jură fals sau care își calcă jurământul.
2. S. n. (Rar) Faptul de a-și călca jurământul; nesocotire a unui jurământ făcut; jurământ fals făcut în fața justiției (și pedepsit de lege). – Din
it. spergiuro (după
jura).
sperjur (Dicționar de neologisme, 1986)SPERJÚR s.n. (
Rar) Faptul de a-și călca jurământul; jurământ fals făcut în fața justiției. //
s.m. și f. Cel care jură fals sau care își calcă jurământul. [< it.
spergiuro].
sperjur (Marele dicționar de neologisme, 2000)SPERJÚR, -Ă I.
s. m. f. cel care jură fals sau care își calcă jurământul II. s. n. faptul de a-și călca jurământul. (< it.
spergiuro)
sperjur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sperjúr (-ră), adj. – Care calcă un jurămînt.
It. spergiuro. –
Der. perjur, s. n. (jurămînt fals).
sperjur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sperjúr1 (persoană)
s. m.,
pl. sperjúrisperjur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sperjúr2 (jurământ fals)
s. n.,
pl. sperjúrurisperjur (Dicționaru limbii românești, 1939)*sperjúr, -ă adj. (it.
spergiúro, lat.
per-júrus). Care și-a călcat jurămîntu.
sperjur (Dicționaru limbii românești, 1939)*sperjúr n., pl.
e, și
sperjúriŭ n. (it. spergiuro, lat
per-jurium). Călcare de jurămînt.
sperjur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sperjur n. jurământ fals. ║ m. cel ce a făcut un sperjur.
sperjur (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPERJÚR, -Ă, (
1)
sperjuri, -e, s. m. și
f., (
2)
sperjururi, s. n. 1. S. m. și
f. Persoană care jură fals sau care își calcă jurământul.
2. S. n. (Rar) Faptul de a-și călca jurământul; nesocotire a unui jurământ făcut; jurământ fals făcut în fața justiției (și pedepsit de lege). — Din
it. spergiuro (după
jura).