socotință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SOCOTÍNȚĂ, socotințe, s. f. (
Înv. și
pop.)
1. Punct de vedere, opinie, părere. ♦ Idee, gând.
2. Considerație, stimă, prețuire.
3. Judecată sănătoasă, chibzuială, cumpăt, măsură.
4. Minte, rațiune.
5. Hotărâre. Voință. –
Socoti +
suf. -ință.socotință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)socotínță (
înv.,
pop.)
s. f.,
g.-d. art. socotínței; pl. socotínțe socotință (Dicționaru limbii românești, 1939)socotínță f., pl.
e (d.
socotesc, ca
chibzuință d.
chibzuĭesc). Socoteală, reflexiune, chibzuință:
a lucra cu socotință. Opiniune, credință:
după socotința mea. Vechĭ. lntențiune:
cu rea socotință. îngrijire:
socotința bolnavilor. Stimă, atențiune:
a-ĭ face cuĭva socotință, a avea socotință din partea cuĭva.socotință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)socotință f. chibzuință, părere.
socotință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SOCOTÍNȚĂ, socotințe, s. f. (
înv. și
pop.)
1. Punct de vedere, opinie, părere. ♦ Idee, gând.
2. Considerație, stimă, prețuire.
3. Judecată sănătoasă, chibzuială, cumpăt, măsură.
4. Minte, rațiune.
5. Hotărâre, voință. —
Socoti +
suf. -
ință.