socoti (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SOCOTÍ, socotesc, vb. IV.
1. Tranz. A face socoteală (
1); a calcula. ♦ A număra. ♦
Refl. recipr. A ajunge la o înțelegere cu cineva asupra unei datorii, obligații etc. ♦
Refl. recipr. Fig. A lichida un diferend cu cineva, a trage la raspundere pe cineva; a se răfui.
2. Tranz. A avea ceva de gând; a plănui, a intenționa.
3. Tranz. și
refl. A analiza ceva cumpănind toate eventualitățile; a (se) gândi.
4. Tranz. și
refl. A-și închipui. ♦
Tranz. A fi de părere, a găsi de cuviință.
5. Tranz. A lua în seamă; a aprecia, a prețui. ♦
Tranz. și
refl. A (se) considera, a (se) privi (ca...), a (se) crede.
6. Tranz. (Rar) A pune ceva în socoteala cuiva; a atribui, a imputa. [
Prez. ind. și: (
pop.)
socót] –
Cf. ucr. sokotyty.socoti (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)socotí (socotésc, socotít), vb. –
1. A număra, a calcula, a face calcule. –
2. A avea în vedere, a considera. –
3. A reflecta, a se gîndi bine, a privi. –
4. A fi de părere, a gîndi. –
5. A crede, a presupune, a presimți, a bănui. –
6. A considera drept, a lua drept..., a asemăna cu... –
7. (Înv.) A îngriji, a asista. –
8. (
Refl.) A-și plăti notele, facturile. –
9. (
Refl.,
înv.) A se păzi, a se adăposti. –
Var. pers. I.
socot. Origine incertă. Se consideră
der. din
mag. szokotálni, din
sl. skotŭ „vită mică” (Roesler,
Rom. Studien, Leipzig 1871, 351; Cihac, II, 526; Șeineanu,
Semasiol., 190; Tiktin; Candrea); dar istoria cuvîntului
mag. nu este clară și Edelspacher 22 îl consideră
der. din
rom. Numai ca o curiozitate poate menționa
der. propusă de Crețu 368 din
se și
căuta. Der. socoată, s. f. (
Trans., calcul);
socoteală, s. f. (calculare, calcul; adunare; cont, notă de plată; plan, proiect; deliberare, reflecție, motiv, explicație, grijă, sarcină;
înv., rațiune, inteligență;
înv., opinie, aviz, părere);
socotință, s. f. (reflecție, opinie, intenție;
înv., considerație, prețuire, stimă);
socotit, adj. (calculat; moderat, măsurat);
socotitor, adj. (calculator;
înv., paznic, supraveghetor);
nesocoti, vb. (a nu ține cont, a subestima, a deprecia);
nesocotință, s. f. (nechibzuință; ușurință, imprudență, inconștiență);
nesotit, adj. (lipsit de judecată, îndrăzneț, grăbit; infinit, fără a socoti). Din
rom. pare să provină
rut. sokotyty „a păstra”,
sokotak „supraveghetor”,
sokotno „prevăzător” (Miklosich,
Wander., 10; Miklosich,
Fremdw., 126; Candrea,
Elemente, 400),
bg. sokotiti „a îngriji, a păzi”,
săs. sokotin, gesoketit.socoti (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)socotí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. socotésc, imperf. 3
sg. socoteá; conj. prez. 3
să socoteáscăsocotì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)socotì v.
1. a face socoteală:
ne-am socotit; 2. a chibzui: vezi, socotește și judecă;
3. a crede, a presupune:
socotesc că ar fi cu cale. [Ung. SZOKOTÁLNI, a calcula (rut, SOKOTYTY, a paște), din slav. SKOTŬ, vită și bani, vitele fiind obiectul principal de transacțiune la popoarele pastorale (v.
dobitoc și
marfă)].
socoti (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SOCOTÍ, socotesc, vb. IV.
1. Tranz. A face socoteală (
1); a calcula. ♦ A număra. ♦
Refl. recipr. A ajunge la o înțelegere cu cineva asupra unei datorii, obligații etc. ♦
Refl. recipr. Fig. A lichida un diferend cu cineva, a trage la răspundere pe cineva; a se răfui.
2. Tranz. A avea ceva de gând; a plănui, a intenționa.
3. Tranz. și
refl. A analiza ceva cumpănind toate eventualitățile; a (se) gândi.
4. Tranz. și
refl. A-și închipui. ♦
Tranz. A fi de părere, a găsi de cuviință.
5. Tranz. A lua în seamă; a aprecia, a prețui. ♦
Tranz. și
refl. A (se) considera, a (se) privi (ca...), a (se) crede.
6. Tranz. (Rar) A pune ceva în socoteala cuiva; a atribui, a imputa. [
Prez. ind. și: (
pop.):
socot] —
Cf. ucr. sokotyty.